omul vieţii mele

Ca în “Noi”, ultima piesă a celor din PassePartout Dan Puric.

Toţi avem înscris în noi un anumit model şi probabil că, într-un mod conştient sau nu, căutăm un om care să aducă un sens. Întotdeauna am fost fascinată de felul aparent fără sens în care luăm decizii. Ce mă face pe mine să nu merg la Braşov, ci, mai degrabă, în Vamă? Ce m-a hotărât să văd un final dintr-un gest sau o reacţie care pentru alta ar fi fost banală? Probabil că uneori ştii, pur şi simplu. Simţi. Aşa cum nu te mai duci să pui mâna pe sobă odată ce te-ai fript, pe măsură ce întâlneşti omuleţi şi interacţionezi cu ei, afli poveşti de tot felul, ajungi la un soi de intuiţie educată. Totul e să nu alegi, de bună voie, să ţii ochii închişi. Din minciunile de genul ăsta nu are cum să iasă ceva bun. şi poate de asta sunt pline judecătoriile de oameni înstrăinaţi…poate că atunci când ai văzut că trage la măsea cam des, ar fi trebuit să te gândeşti că nu o să se lase de dragul tău, asta e numai în filmele proaste de la Hollywood. plus că numai ideea “o să se schimbe el”, sau şi mai rău “o să îl schimb eu”, sunt profund greşite. ce suntem noi?! păpuşari? tirani?

Poate că sună simplist, dar foarte mulţi facem asta. De la modalităţi mai puţin invazive, ca mă supăr şi mă bosumflu dacă are nevoie, din când în când, de timp pentru el/ea, până la anularea oricărei forme de personalitate, simţire, gândire în afară de aceea în prezenţa noastră.

Şi cum am vrea să poposească mai mult iubirea la noi în suflet? Ar vrea cineva să rămână într-un loc ostil? Cum vrem să construim ceva durabil? Cu carton  de fabricat măşti, sau ipsos pentru piedestale pe care îi aşezăm şi nu îi mai dăm jos decât când deja ne-au snopit în bătaie?

Toţi ne dorim să întâlnim pe cineva cu care să împărţim tot ce suntem. Numai că, de multe ori, ne uităm în direcţia greşită. Cel mai greu îţi e când îţi dai seama de asta, la un anumit moment. Şi ce faci de atunci încolo nu mai e autoamăgire, e deja o minciună grotescă. Doar pentru că suntem slabi şi ne complacem şi ne place să fim victime şi celorlalţi să le fie milă de noi. Şi prin ceea ce facem, transformăm un sentiment atât de rar cum e iubirea în ceva ce se îndreaptă din ce în ce mai mult spre patologic.

Ar fi trebuit, poate,  să înşir aici un morman de calităţi pe care aş vrea eu să le aibă omul vieţii mele.  Dar  atunci n-ar fi fost mai mult decât un check-list. Fac parte, încă, din categoria aceea de oameni care cred că totul are un rost, că simţi când apare un om important în viaţa ta şi că iubirea nu o câştigi la belciuge, ca să îţi permiţi să te porţi oricum şi să nu te mai străduieşti.

Şi nu cred că durează 3 ani.