regrete dulci

Pe 12 noiembrie anul trecut scriam asta. Rămâne la fel de adevărat azi.

O poveste între doi oameni este ceva atât de fragil, că trebuie îngrijit şi protejat. Am uitat lecţia asta pe parcurs. Şi pentru asta, sunt la fel de vinovată ca şi tine. Dar, până la urmă, ce mai contează? Citesc din perlele mele de lunile trecute şi nu mai regăsesc nimic din ce am scris. Dar nu şterg. Nu pot şterge 2 luni din viaţa mea. Sunt acolo şi m-au schimbat.

Mi-a spus cineva la un moment dat că le mulţumeşte tuturor băieţilor de care am fost îndrăgostită vreodată şi care m-au iubit, sau nu, pentru că şi datorită lor ajunsesem persoana care eram atunci. Poate că asta ar trebui să facem toţi. Din păcate, unii oameni lasă cicatrici adânci în urma lor. Dar măcar sunt dovada că am trăit, că am iubit. Cu toate consecinţele ce decurg din asta. Că doar, vine cu pachetul, nu?

Ce să scriu oare despre stările mele de acum? Că vine un timp în care găseşti fără să cauţi şi eşti mirat de bogăţia cu care îţi răspunde viaţa la una din întrebările fundamentale.

Oricum şi oricâte, sunt fericită. Mi-era dor de mine şi mă bucur că mă simt din nou. Aceeaşi şi parcă alta. Uşoară, sprinţară, un pic şugubeaţă, grijulie şi indefinibil de caldă. Şi calc cu grijă.