Poveste sentimentală
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.
N.S.
Astăzi m-a ros cel mai tare sufletul. Nu e nimeni vinovat. E încă o încercare, încă un pahar de care m-aş fi lipsit bucuroasă. Încă un cui care scrijeleşte. şi iar vocea care spune că merit asta.
Mâine îmi fac bagajul şi plec.
Vreau să mă lipsesc de: telepatie cu oameni care se dovedesc doar pasageri pe un alt culoar decât al meu, “coincidenţe”, sensuri, semne, scântei, fluturi în stomac. Vreau să fiu un om din mulţime, lobotomizat, să îmi duc traiul ca ceilalţi din masă, manipulabilă, şi da..proastă. poate aşa nu mai sperii pe nimeni.
Nu mai vreau să gândesc, nu mai vreau să visez, nu mai vreau să fiu!
