căutări

Nu mai vreau să trec prin durerile şi sfâşierile trecute. Nu mai vreau să pierd pe cineva pentru că fuge de mine – mă face să mă simt defectă, ciudată şi să mă gândesc că merit asta.

Încep din ce în ce mai mult să cred că nu există un omuleţ acolo şi pentru mine. Am căutat atât de mult drumul spre el, că m-am rătăcit în hăţiş. Şi nu mai găsesc marcajele.

Uneori e de ajuns doar o privire ca să se aprindă o scânteioară în tine, pe un loc pe care-l credeai de mult părăsit şi în paragină. Şi mă trezesc dintr-o dată cu un foc pe care n-aş vrea să-l sting, dar mi-e frică. E prima dată când mi-e groază de stolurile de fluturi care mă asaltează şi simt că mă sufoc. Şi care e primul lucru pe care îl pot face? să fug. Asta îmi strigă instinctul meu de conservare (a ce? că nu mai am nimic de conservat..simt că am pierdut tot. Uneori îmi caut sufletul şi nu găsesc decât o rană…)

Şi mă gândesc la toate lucrurile importante pentru mine şi fără de care odată n-aş fi putut trăi şi-mi dau seama că nu mai am parte de ele de mult. Şi se pare că trăiesc. Asta numeşti tu viaţă? Cum să poţi trăi fără iubire, căldură, fascinaţii, orbiri, împreună? Atunci nu trăiesc, sunt în aşteptare.

Şi dacă nu vine? Atunci…poate că nu mai merită nimic şi poate o să accept să fac compromisul cel mai mare: să renunţ la mine.

Şi-n tot timpul ăsta o să vreau să mă oprească cineva..