gânduri vechi în carte nouă

“Atât suferinţa din dragoste, cât şi dependenţa de o relaţie sunt idealizate de cultura noastră – de la cântecele populare la muzica de operă, de la literatura clasică la poveştile medievale, de la serialele TV melodramatice, la filmele şi piesele de teatru cu mare succes de public, suntem împresurate de nenumărate exemple de relaţii imature, nereuşite, dar poleite şi ridicate în slăvi. Aceste modele culturale ne învaţă – a câta oară – că profunzimea dragostei se măsoară prin suferinţa pe care o provoacă, iar cei care suferă cu adevărat, iubesc cu adevărat. Când într-un cântec solistul se tânguie duios că nu se poate stăpâni să nu iubească pe cineva, chiar dacă îl doare iubirea, chiar dacă suferă, există ceva în noi, care, probabil din cauza forţei pe care o are expunerea repetată la acest punct de vedere, acceptă că ideea exprimată de acest solist este felul în care ar trebui să fie lucrurile. Acceptăm că suferinţa este o componentă firească a dragostei, că dorinţa de a suferi din dragoste este o componentă mai curând pozitivă decât negativă.

Există puţine modele de cupluri în care partenerii se raportează unul la altul în mod matur, sănătos, corect, liber de orice manipulări sau subjugări şi asta din două motive. Primul: aceste relaţii sunt foarte rare în viaţa reală; al doilea: întrucât calitatea implicării emoţionale este mult mai subtilă în relaţiile normale, decât drama evidentă a relaţiilor anormale, potenţialul dramatic al celor dintâi este trecut cu vederea, de obicei, în literatură, dramaturgie şi muzică. Dacă modelele anormale de raportare la ceilalţi sunt un adevărat flagel, este din cauză că asta e tot ce vedem şi cunoaştem.

Totul se întâmplă într-un anumit context, chiar şi felul în care iubim. Trebuie să fim conştienţi de efectele distructive ale viziunii societale despre dragoste şi să opunem rezistenţă imaturităţii superficiale şi autodistructive în relaţiile personale, aureolate de societate. Trebuie să dezvoltăm conştient o modalitate mai deschisă şi mai sinceră de a ne raporta la oameni, decât cea pe care o propagă mass-media, vânzând astfel intimitatea reală pe frământările neliniştii.”