Iulie 1936.

Există trădări în război care sunt mărunte în comparaţie cu trădările noastre umane pe timp de pace. Noul amant ia obiceiurile celuilalt. Toate sunt sfărâmate, dezvăluite într-o nouă lumină. Acest lucru este realizat prin fraze încordate sau tandre, deşi inima este un organ al focului.

O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nici o mască - nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului.

Ea era o salcie. Oare cum avea să fie în iarna anilor ei, la vârsta mea? O mai văd încă, şi am să o văd mereu, cu ochiul lui Adam. Acele membre neîndemânatice coborând dintr-un avion, ea aplecându-se printre noi să înteţească un foc, cotul ei ridicat spre mine când bea dintr-o gamelă.

Palma ei s-a atins de încheietura mâinii.

- Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea, ai scăpa-o pe jos. Nu-i aşa?

Nu am zis nimic.

Întotdeauna şi-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă.

Am fost oare un blestem asupra lor? Pentru ea? Pentru Madox? Pentru deşertul sfâşiat de război, bombardat ca şi cum ar fi fost doar nisip?Barbari împotriva Barbarilor. Ambele armate străbăteau deşertul fără a avea nici cea mai vagă idee ce era el. Deşerturile Libiei. Scoate nuanţa politică, şi e cea mai minunată expresie pe care o cunosc. Libia. Un cuvânt senzual, smuls din adâncuri, un izvor ademenit la suprafaţă. B-ul şi i-ul. Madox spunea că este unul dintre puţinele cuvinte în care îţi simţi limba dând colţul. Ţi-aduci aminte de Didona în deşerturile Libiei? Un bărbat va fi precum râuri întregi de apă într-un loc uscat…

Nu cred că am păşit într-un ţinut blestemat, sau că am fost prins într-o situaţie plină de răutate. Fiecare loc şi fiecare om mi-au fost un dar. Cum am descoperit picturile din Peştera Înotătorilor. Cum am cântat sâmburi de melodii cu Madox în expediţiile noastre. Cum s-a ivit Katherine printre noi în deşert. Cum am păşit spre ea pe podeaua de beton vopsită în roşu, şi cum am căzut în genunchi, cu capul lipit de pântecele ei, de parcă aş fi fost un copil. Tribul cu armele sale, lecuindu-mă.

Privirea ei era permanentă. Nu mă puteam clinti din ţinta acelei priviri. Aveam să fiu ultimul lucru pe care îl vedea. Şacalul din peşteră, care avea să o călăuzească şi să o apere, care nu avea să o înşele niciodată.

Există o sută de zeităţi asociate cu animalele, îi spun. Există cele legate de şacali - Anubis, Duamutef, Wepwawet. Acestea sunt fiinţele care te însoţesc în viaţa de apoi - aşa cum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte. Toate acele petreceri de la Londra şi Oxford. Veghind asupra ta. Am stat în faţa ta când îţi făceai temele, scriind cu un creion gros. Am fost prezent când l-ai cunoscut pe Geoffrey Clifton, la două noaptea, în Biblioteca Uniunii Studenţilor din Oxford. Paltoanele tuturor risipite pe jos, iar tu, în picioarele goale, ca un bâtlan, îţi croieşti drum ţopăind printre ele. El te priveşte, şi te privesc şi eu, deşi nu-mi simţi prezenţa, mă ignori. Ai acea vârstă la care observi doar bărbaţii arătoşi. Încă nu eşti conştientă de cei din afara razei tale de atracţie. Şacalul nu prea e folosit ca însoţitor la Oxford. Pe când eu sunt unul dintre aceia care postesc până găsesc ceea ce caută. Peretele din spatele tău e acoperit de cărţi. Mâna ta stângă apucă un lung şirag de perle care îţi atârnă de gât. Picioarele tale goale croindu-şi calea. Cauţi ceva. Erai mai durdulie pe vremea aceea, deşi remarcabil de frumoasă pentru cercurile universitare.

Suntem toţi trei în Bibilioteca Uniunii Studenţilor din Oxford, dar tu îl vezi numai pe Geoffrey Clifton. Va fi o iubire pătimaşă. El are o misiune cu nişte arheologi în Africa de Nord, din toate locurile posibile. “Un tip bătrân şi ţicnit cu care lucrez.”

Dar spiritul şacalului, care este “deschizătorul de drumuri”, al cărui nume este Wepwawet sau Almásy, se află în aceeaşi cameră cu voi. Cu braţele încrucişate, urmărind efortul vostru de a duce o conversaţie aprinsă, un lucru dificil, dat fiind că amândoi sunteţi beţi. Dar ceea ce este cu adevărat minunat este faptul că, chiar şi în braţele beţiei de la două noaptea, amândoi înţelegeţi cumva însemnătatea şi plăcerea permanentă a celuilalt. Poate că aţi venit aici însoţiţi de altcineva, poate că vă veţi petrece această noapte cu alţii, dar amândoi v-aţi găsit destinele.

La trei noaptea, te gândeşti că ar trebui să pleci, dar nu-ţi găseşti un pantof. Îl ţii pe celălalt în mână, un condur trandafiriu. Îl zăresc pe cel pierdut îngropat pe jumătate lângă mine şi îl ridic. Luciul lui. Sunt cu siguranţă pantofii tăi preferaţi, cu urmele degetelor tale în ei. Mulţumesc, spui primindu-l, plecând fără măcar să te uiţi la mine.

Cred acest lucru. Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător, aşa cum Clifton s-ar putea să-ţi fi deschis uşa de la maşină cu un an înainte, trecând pe lângă destinul vieţii lui. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.

Am trăit ani de zile în deşert şi am ajuns să cred asemenea lucruri. Deşertul e un loc plin de ascunzişuri. Un trompe l’oeil al timpului şi apei. Şacalul cu un ochi privind în urmă şi cu celălalt cercetând calea pe care te gândeşti s-o apuci. În fălci ţine fărâme de trecut, pe care ţi le pune la picioare, şi când tot acel timp va fi dezvăluit în întregime, se va dovedi că fusese deja cunoscut.

Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care ne-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care ne-am urcat ca în nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca în nişte peşteri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre. Tot ce mi-am dorit a fost să păşesc într-un asemenea ţinut lipsit de hărţi.

Michael Ondaatje - “Pacientul englez”