La noi totul de rezolvă urlând, înjurând de mamă, dacă e fată spunându-i că e curvă. gunoaiele colcăie nu numai pe stradă, ci şi în noi. parcă s-au strâns aici toţi oamenii nesimţiţi. de multe ori am fost afectată de purtarea câte unuia, însă azi e diferit. astăzi simt că NU mai POT să trăiesc în atâta mizerie, între atâtea hiene şi ciori. oameni care te asaltează cu felul lor infect de a fi, până când capitulezi şi nu te mai interesează.
dar de ce să nu mă mai intereseze? până la urmă, nu e şi dreptul meu, de a merge liniştită pe stradă, fără să mi se ţipe în faţă cuvinte care nu pot fi reproduse aici? nu e dreptul meu să vreau să îmi cresc copiii într-un climat mai puţin violent?
mama mi-a spus că s-a făcut medic şi ca să fie respectată. zilele trecute au venit nişte ţigani la cabinet, mama le-a explicat frumos de ce nu poate să îi ajute, a vrut să le dea o reţetă. ţiganul a început să o înjure, să spună că-şi bagă ce are în pantaloni în tot ce vedea prin cabinet, a făcut-o chioară (poartă ochelari) şi câte şi mai câte. pe scaun, pacient era un băieţel care s-a speriat atât de tare că a început să tremure şi să plângă. pe sală erau doi bărbaţi care îşi aşteptau rândul. nici unul nu a spus nimic.
de câte ori suntem furaţi în autobuz nu spunem nimic. mie cel puţin mi-e frică până şi de puradeii lor. şi-au dezvoltat adevărate haite şi ne-au insuflat un sentiment de teamă, iar părerea generală e că mai bine îi ocoleşti, mai bine nu le răspunzi.
şi nu e vorba numai de ţigani. sunt foarte mulţi români imbecilizaţi, “ţiganizaţi” cum zicea un prieten.
şi atunci ce e de făcut? ce faci când te simţi rupt între greaţa de oamenii din jur şi neputinţa de a trăi şi vorbi în altă limbă? la mine e pe cale să învingă greaţa.
