En Buenos Aires conocí a un escritor argentino, muy excéntrico, que se llamaba o se llama Omar Vignole. No sé si vive aún. Era un hombre grandote, con un grueso bastón en la mano. Una vez, en un restaurant del centro donde me había invitado a comer, ya junto a la mesa se dirigió a mí con un además oferente y me dijo con voz estentórea que se escuchó en toda la sala repleta de parroquianos: “Sentate, Omar Vignole!”. Me senté con cierta incomodidad y le pregunté de inmediato. “Porqué me llamas Omar Vignole, a sabiendas que tú eres Omar Vignole y yo soy Pablo Neruda?”. “Sí”, me respondió, “pero en este restaurante hay muchos que sólo me conocen de nombre y, como varios de ellos me quieren dar una paliza, yo prefiero que te la den a ti”.
Este Vignole había sido agrónomo en una provincia argentina y de allá se trajo una vaca con la cual trabó una amistad entrañable. Paseaba por todo Buenos Aires con su vaca, tirándola de una cuerda. Por entonces publicó algunos de sus libros que siempre tenían títulos alusivos: Lo que piensa la vaca, Mi vaca y yo, etc. Cuando se reunió por primera vez en Buenos Aires el congreso del Pen Club Mundial, los escritores presididos por Victoria Ocampo temblaban ante la idea de que llegara al congreso Vignole con su vaca. Explicaron a las autoridades el peligro que les amenazaba y la policía acordonó las calles alrededor del Plaza Hotel para impedir que arribara al lujoso recinto donde se celebraba el congreso mi excéntrico amigo con su rumiante. Todo fue inútil. Cuando la fiesta estaba en su apogeo, y los escritores examinaban las relaciones entre el mundo clásico de los griegos y el sentido moderno de la historia, el gran Vignole irrumpió en el salón de conferencias con su inseparable vaca, la que para el complemento comenzó a mugir como si quisiera tomar parte en el debate. La había traído al centro de la ciudad dentro de un enorme furgón cerrado que burló la vigilancia policial.
La Buenos Aires am cunoscut un scriitor argentinian foarte excentric, al cărui nume era, sau mai este încă, Omar Vignole, căci nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu. Era un bărbat corpolent şi purta mereu în mână un baston gros. Odată m-a invitat să luăm masa împreună într-un restaurant din centru. Cum nu apucasem să mă aşez şi stăteam încă în picioare în faţa mesei, m-a poftit, spunându-mi cu o voce de stentor, ce răsună în toată sala, arhiplină de consumatori: „Ia loc, Omar Vignole!”. M-am aşezat cu oarecare jenă, după care l-am întrebat: „De ce-mi spui mie Omar Vignole, când Omar Vignole eşti tu, iar eu sînt Pablo Neruda!”. „Asta aşa-i, mi-a răspuns el, dar cum mulţi din restaurantul ăsta vor să mă cotonogească şi nu mă cunosc decât după nume, prefer să o încasezi tu în locul meu!”
Acest Vignole fusese agronom pe undeva prin Argentina, de unde îşi adusese o vacă de care îl lega o strânsă prietenie. Se plimba prin tot oraşul Buenos Aires cu vaca lui, trăgând-o după el, legată cu o funie. Titlurile celor câteva cărţi pe care le-a publicat la vremea aceea erau pline de subînţeles: Ce crede vaca, Vaca mea şi cu mine etc. Când la Buenos Aires a avut loc primul congres al Pen Club-ului mondial, scriitorii, în frunte cu Victoria Ocampo, tremurau de teamă ca nu cumva Vignole să apară în sala congresului cu vaca. Explicându-li-se autorităţilor primejdia care-i păştea pe participanţi, poliţia a format un cordon pe străzile din jurul Hotelului Plaza, pentru a împiedica astfel pe excentricul meu prieten de a pătrunde cu rumegătoarea lui în luxoasa incintă în care se desfăşura congresul. Totul a fost însă zadarnic. Lucrările congresului erau în toi, iar scriitorii examinau relaţiile dintre lumea clasică greacă şi sensul modern al istoriei, când marele Vignole a apărut în sala congresului cu nedespărţita lui vacă şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, vaca a început să mugească de parcă ar fi vrut să ia parte la dezbateri. Înşelase vigilenţa poliţiştilor aducând vaca până în centrul oraşului într-o enormă furgonetă închisă.
Pablo Neruda – „Mărturisesc că am trăit MEMORII”
