Exerciţiu sofistic
Ce s-ar fi întâmplat dacă Adam ar fi mâncat din pomul vieţii?
E de remarcat că în Scriptură Dumnezeu nu a interzis lui Adam să mănânce din pomul vieţii, ci numai din cel al cunoaşterii. Pe de altă parte însă, câtă vreme se găsea în stare de inocenţă, adică de ignoranţă, necunoscând binele şi răul, Adam nici nu s-ar fi putut îndemna să mănânce din pomul vieţii. Câtă vreme nu-i apăruse spiritul, adică şarpele, el nu putea resimţi nici o curiozitate, nici o atracţie, nici un eros. Cum spune Kirkegaard: „omul în stare de inocenţă nu e pus ca spirit; e un suflet în unire imediată cu firea sa” (Le concept d’angoisse, trad. fr., Paris, 1935, p.83, § 5). „Căderea” omului, sau „păcatul originar”, coruperea firii umane şi indirect a firii întregi s-a produs prin spirit; păcatul e spiritual, nu trupesc. Erosul ţine de spirit. Spiritul se manifestă totdeauna ca meditaţie; ieşirea din imediatul inocenţei e operată de apariţia spiritului. Mitul şarpelui sugerează, prin atributul său de unduire, subtilitate, malignitate, seducţie, acţiunea spiritului şi caracterul său ambiguu.
Şarpele nu-l putea îndemna pe Adam către pomul vieţii, căci s-ar fi dezminţit pe sine; agentul nefiinţei nu poate invita la plenitudine şi viaţă. Dar dacă după consumarea „păcatului”, cunoscând acum binele şi răul, deci putând avea el însuşi sensul împlinirii, Adam ar fi mâncat numaidecât din pomul vieţii, s-ar fi produs un lucru extraordinar: s-ar fi îndumnezeit. Consecinţele: şi-ar fi anulat păcatul (căci devenind Dumnezeu nu putea fi „pecant”), dar l-ar fi dezminţit pe Dumnezeu, căci nu s-ar fi adeverit vorba divină „vei muri”. Pe de altă parte, devenind Dumnezeu dar neputând lua locul lui Dumnezeu, deoarece creat fiind nu avea caracterul eminamente divin al „increatului”, al eternităţii originare, deci n-ar fi fost un perfect Dumnezeu, el s-ar fi pierdut pur şi simplu în Dumnezeu, deci ar fi dispărut, zădărnicind astfel creaţiunea şi dezminţind iarăşi pe Dumnezeu. Dar un Dumnezeu dezminţit e negat în esenţa sa, e dirimat, pur şi simplu desfiinţat. Astfel, dacă ar fi mâncat din pomul vieţii, Adam efectuând actul total al fiinţei, plenitudinii şi binelui absolut, ar fi efectuat totodată triumful nefiinţei şi răului absolut. Şi ar fi dat şarpelui o satisfacţie mai mare decât ar fi putut acesta să pretindă şi să suporte: căci pe de o parte, după cum am spus, şarpele nu-l putea îndemna către pomul vieţii fără să se dezmintă pe sine, iar pe de altă parte, o dată cu triumful total al nefiinţei nu mai e loc pentru nici un fel de spirit, pentru nici un fel de eros şi pentru nici un fel de mijlocire. Şarpele (adică spiritul) ca agent al răului ar dispărea şi el. Iar principiul răului fără agent (agens) e inactiv, inoperant, deci nul. Astfel gestul absolut al binelui înseamnă triumful absolut al răului şi totodată anularea simultană şi a binelui şi a răului. Aşadar nu ar mai rămâne nimic, nici răul, nici nefiinţa. Toată această ipoteză e de negândit. Totuşi Dumnezeu pare a o fi gândit: „Domnul-Dumnezeu a zis: Iată omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci” (Gen., III, 22). Dar cum să trăiască în veci faţă în faţă cu un Dumnezeu care i-a spus „vei muri” şi pe care l-a dezminţit şi l-a negat? Şi cum să trăiască în veci când nici vecii nu mai sunt? Iată-l pe Dumnezeu iarăşi dezminţit.
Alexandru Paleologu – „Bunul-simţ ca paradox”
