eei, şi cum mai ştiam poezia asta pe când aveam 2-3 ani…
IARNA PE ULIŢĂ
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii
De pe coastă vin ţipând,
Şi se-mping, şi sar râzând:
Prin zăpadă fac mătănii
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă;
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.
Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui;
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abea-abea:
Cinci ca el încap în ea;
Să mai bată, soro, vântul,
Dac-o vrea!
El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci şi să ridică,
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasă gloată
De copii!
El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată casa năvăleşte
Pe-ntrecut.
”Uite, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleo, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!”
Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
In cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
S-oţereşte rău bătrâna
Pentru micul Barbă-Cot.
”Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!”
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu, cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai.
Plină-i strimta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâni:
”Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul,
Ca la câni!”
Şi cu băţul se-nvârteste
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De satan.
Ba se răscolesc şi cânii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.
”Ce-i pe drum atâta gură?”
”Nu-i nimic. Copii ştrengari.”
”Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!”
