zbor spre…mine

Entries from decembrie 2007

poezie de/cu iarnă

24 decembrie, 07 · 2 Comentarii

eei, şi cum mai ştiam poezia asta pe când aveam 2-3 ani…

IARNA PE ULIŢĂ

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii
De pe coastă vin ţipând,
Şi se-mping, şi sar râzând:
Prin zăpadă fac mătănii
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă;
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui;
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abea-abea:
Cinci ca el încap în ea;
Să mai bată, soro, vântul,
Dac-o vrea!

El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi să ridică,
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasă gloată
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată casa năvăleşte
Pe-ntrecut.

”Uite, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleo, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!”

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
In cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţereşte rău bătrâna
Pentru micul Barbă-Cot.
”Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!”

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu, cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai.
Plină-i strimta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâni:
”Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul,
Ca la câni!”

Şi cu băţul se-nvârteste
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De satan.

Ba se răscolesc şi cânii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

”Ce-i pe drum atâta gură?”
”Nu-i nimic. Copii ştrengari.”
”Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!”

 

Categorii: citate

colind din închisoare

24 decembrie, 07 · 7 Comentarii

A venit şi-aici Crăciunul
luminându-ne surghiunul.
Cade alba nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.

Lumea-n cântec se deşteaptă
pe Mesia îl aşteaptă.
Zâmbete cereşti
intră pe fereşti
vin în orice casă
Şi în orice gând
arde tremurând
câte-o stea sfioasă.

Tremură albastre stele,
peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
în inimă ne-a pus
numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele…

Numai temniţa-i posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi,
îngerii grăbiţi
nu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate,
iartă lacrimi şi păcate.
Vin’ să-nchizi uşor,
rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi te-om aştepta,
căci pe Crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad’ o veste minunată.
Înfloreşte-n prag
zâmbetul tău larg
ca o zi cu soare.
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,
tinde mila ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
să le-aduci lumină.

Steaua prinde să lucească
peste ieslea-mpărătească
şi din nou trei magi,
varsă din desagi
aur şi tămâie.
Îngerii de sus
magilor le-au pus
cerul sub călcâie.

Radu Gyr

Categorii: citate

“cantec pentru tine” folk

23 decembrie, 07 · Scrieti un comentariu

Oamenii spun ca ce-i normal e bine
si de-aia-ar fi normal sa nu-mi pese de tine
dar nu pot, imi iesi in cale….

pentru cunoscatori si pentru cei carora le e dor de serile folk in utopia.

Categorii: ce ascult

fragmente dintr-o carte

22 decembrie, 07 · Scrieti un comentariu

Nu exista nici o posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista nici un termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întaia oară şi fără nici un fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici „schiţă” nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou.

Tomas îşi repetă în sinea lui proverbul german: Einmal ist keinmal, o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă e ca şi când n-ai trăi deloc.

Nu vom izbuti niciodată să determinăm, cu certitudine, în ce măsură relaţiile noastre cu alţi oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunăvoinţei sau urii noastre, şi în ce măsură acestea sunt condiţionate, dinainte, de raportul de forţă dintre noi şi alţii.

Adevărata bunătate a omului nu se poate manifesta în toată puritatea şi în deplină libertate, decât faţă de cei care nu reprezintă nici o forţă. Adevăratul test moral al umanităţii (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relaţiile sale cu cei ce se află la cheremul ei: animalele.

În Paradis, atunci când se apleca deasupra izvorului, Adam nu ştia că ceea ce vedea în lucirea apei era chipul său. (…) Adam era ca şi Karenin. Adeseori, Tereza se amuza conducându-l în faţa oglinzii. El nu-şi recunoştea în ea propria imagine; o privea cu un aer distrat, cu o incredibilă nepăsare.

Comparaţia între Karenin şi Adam mă duce la gândul că, în Paradis, omul nu era încă om. Mai exact: omul nu era încă lansat pe traiectoria omului. Noi, ceilalţi, suntem de mult lansaţi şi zburăm în vidul timpului ce se înscrie şi se împlineşte în linie dreaptă.(…) Nostalgia Paradisului e dorinţa omului de a nu fi om.

Are, mai curând, sentimentul că perechea umană e creată în aşa fel încât dragostea bărbatului şi a femeii este a priori de o calitate inferioară celei ce poate fi (cel puţin în cea mai bună din variantele sale) dragostea dintre om şi câine – această ciudăţenie a istoriei omului pe care Creatorul, de bună seamă, n-o planificase.

E o dragoste dezinteresată: Tereza nu vrea nimic de la Karenin. Nici măcar dragoste nu-i pretinde: ea nu şi-a pus niciodată întrebările ce tulbură şi chinuiesc cuplurile omeneşti: mă iubeşte? A iubit pe altcineva mai mult decât pe mine? Mă iubeşte mai mult decât îl iubesc eu pe el? Toate aceste întrebări adresate dragostei, întrebări care o judecă, o cercetează, o examinează, o interoghează, sunt de natură s-o şi distrugă din faşă. S-ar putea să nu fim în stare să iubim, tocmai pentru faptul că tânjim după iubire, ceea ce înseamnă că pretindem ceva (dragostea) de la celălalt, în loc să ne apropiem de el fără revendicări şi să ne mulţumim doar cu simpla sa prezenţă.

Dar mai e ceva: Tereza l-a acceptat pe Karenin aşa cum era, nu a încercat să-l transforme în propria sa imagine, a consimţit dinainte să-i respecte universul său câinesc, n-a vrut şi nu vrea să i-l confişte, şi nu-i geloasă pe înclinaţiile sale secrete (intime). Dacă l-a educat, n-a făcut-o ca să-l schimbe (aşa cum vrea bărbatul s-o schimbe pe femeia lui şi femeia pe bărbatul ei), ci numai pentru a-l face să înveţe limbajul elementar care le-a înlesnit să se înţeleagă şi să poată trăi împreună. (…)

Dar, înainte de toate: nici o fiinţă umană nu-i poate aduce alteia ofranda iubirii. Numai animalul poate s-o facă, fiindcă el n-a fost izgonit din Paradis. Dragostea dintre om şi câine e idilică. E o dragoste fără conflicte, fără scene sfâşietoare, fără evoluţii. Karenin înscria în jurul lui Tomas şi al Terezei cercul vieţii sale întemeiate pe repetare şi aştepta de la ei acelaşi lucru.

Dacă ar fi fost o fiinţă umană în loc de a fi câine, Karenin i-ar fi spus, fără doar şi poate, de multă vreme Terezei: „Nu te supăra, dar pe mine nu mă amuză să duc în fiecare zi un corn în gură. N-ai putea găsi pentru mine ceva mai nou?” În această frază rezidă condamnarea totală a omului. Timpul uman nu se învârteşte în cerc, ci avansează în linie dreaptă. Acesta-i motivul pentru care omul nu poate fi fericit, căci fericirea e năzuinţa spre repetare.

Milan Kundera – “Insuportabila uşurătate a fiinţei

Categorii: citate

pur si simplu rosu

21 decembrie, 07 · Scrieti un comentariu

Categorii: ce ascult