© MiguelRazvan
şi cine spune că nu poţi avea o revelaţie în colţişorul cel mai prozaic din lume?
acum câteva zile, dădeam să traversez. pe trotuar eu şi…o fetiţă. în uniformă, părea clasa a treia, sau poate a patra. cu două codiţe şi breton. ciorăpei albi şi uniforma călcată.
se face verde. traversăm amândouă. dar..poate nu suntem două. poate e aceeaşi, la vârste diferite. cum mergeam uşor în urma ei am simţit fără dubiu că fetiţa aceea sunt eu, mi-am amintit de praful de cretă şi de mirosul de cerneală cu care mă mânjeam inevitabil pe degete, de băncile pe care le acopeream cu huse, ghiozdanul greu, mirosul de motorină cu care dădeau mereu pe podele (probabil ca să nu vină şoricei), recreaţia mare în care mâncam un măr. mă uitam fascinată şi mă gândeam la câte ne despărţeau, aparent. aproape 20 de ani. nişte vise. unele pierdute. altele furate. şi câteva refăcute din cioburi.
şi, totuşi, în ziua aceea de toamnă am redevenit pentru 2 minute (cât durează o traversare?) fetiţa de 8 ani cu codiţe. senzaţie stranie, poate, dar “întregitoare”.
2 raspunsuri Până acum ↓
man // 2 octombrie, 07 la 12:16 am
hmm, mi se pare mie sau revelatiile nu se intampla decat in colturile cele mai prozaice ale lumii?!
norisor // 2 octombrie, 07 la 2:07 pm
nu stiu, dar daca e asa, ma plantez langa trecerea aia de pietoni! hihi..