mă mir numai că am observat asta tocmai azi. şi dacă fiecare avem măşti cum zice Sabato, îndrăznesc să cred că ne-am dezbrăcat de toate şi le-am aruncat pe jos ca pe nişte coji ale fiinţei noastre. de unde nu le vom mai ridica, deşi prima dată ne-a fost frică şi am încercat să ne ascundem “goliciunea”. şi frica asta e omniprezentă, parcă ar fi Dumnezeu! îi zici “Uşi!” şi ai impresia că a plecat, dar de fapt e după primul colţ, stă la pândă. noroc că miroase îngrozitor şi o poţi simţi de la … un kilometru şi îţi dai seama când mai face un pas.
norii din tine sunt f jucăuşi. mai spusesem că sunt gâdilători, dar azi i-am simţit atât de aproape, că mă mângâiau pe obraz. am reuşit chiar să prind unul şi m-a luat în braţe. dar ţi l-am înapoiat, deşi prinsese drag de o noriţă de-ale mele. îşi tot făceau cu ochiul. şi norii se îndrăgostesc, se pare. şi ce, n-au voie??
3 raspunsuri Până acum ↓
trestie // 27 mai, 07 la 4:01 pm
si atunci cand norii fac dragoste se pornesc furtuni. tunetul este o soapta, iar fulgerul sarutul luminos din cer…
norisor // 27 mai, 07 la 4:02 pm
ia te uita!! de aia pesemne ca imi plac mie furtunile atat de mult!
Melci « şoseaua de gânduri // 27 mai, 07 la 7:39 pm
[...] asta a teatrului ceresc e podeaua pe care tot se iubesc norii, fac dragoste (cum îi ziceam şi oanei – alt suflet îndrăgostit de nori) şi iscă furtuni, se sărută cu fulgere şi îşi soptesc [...]