Cu toții avem bucățica noastră de suflet, în care ținem cele mai de preț comori, cele mai frumoase amintiri. “The human heart has hidden treasures, In secret kept, in silence sealed; The thoughts, the hopes, the dreams, the pleasures, Whose charms were broken if revealed”. Trebuie să se petreacă multe, să se ”alinieze planetele”, ca să împarți comoara din sufletul tău cu cineva, care știi că va călca cu grijă să nu-ți strivească nimic din cămăruța aceea. poate ăsta e unul din semnele intimității. ne place să povestim, să ”spunem cuvinte lungi, sticloase”, să zugrăvim totul cât mai real, ca să-l cuprindem și pe celălalt în trecutul nostru. Ne povestim ca să scăpăm de moarte, de uitare pe bunicii noștri, pe părinții noștri. Și creăm o lume doar pentru doi din poveștile astea.
Îmi place la nebunie să scriu. scrisori. în care să povestesc multe. Și cum suntem în secolul tehnologiei, le scriu direct pe mail sau, când le aștern pe hârtie, ca să ajungă la destinație mai repede, le trimit tot pe mail. Nu aștept răspuns. Nu scriu ca să primesc ceva. Scriu ca să (mă) împart. Îi scriu cuiva foarte apropiat sufletului meu, care mi s-a lipit inclusiv de trecut și pe care mi l-am dorit de când am putut conștientiza asta.
E clar ca lumina zilei că scrisorile mele, adresate lui, trebuie văzute și simțite numai de el. Pentru că sunt bucăți din mine, cu care numai el știe ce să facă, pe ce raft să le așeze.
Tu cum te-ai simți dacă, pe lângă omul cu totul și cu totul special, și-ar arunca un ochi peste ele și o .. umbră? Când afli că, de după o ușă, nici măcar întredeschisă, ci dată cu totul de perete, te spionează cineva și dă buzna în intimitatea ta, a voastră? Ți-e frig și vrei să te învelești, pentru că ai stat dezbrăcat în fața unui străin. Și după ce te scuturi bine, după ce îți trece sila și furia (și-ți faci altă căsuță de mail), ajungi să speri într-un mod uman aș zice, că poate a învățat ceva din ce a citit pe ascuns, că acelea erau doar cuvintele, însă mesajul, iubirea au ajuns unde trebuia să ajungă. Și că orice s-ar întâmpla, nimeni, niciodată, nu îmi poate lua amintirile. Sibiu, Brașov, Arad, Bulgaria, lumânarea de ziua mea, Vama Veche, ora 1 în fața Muzeului de Geologie, bătăi de inimă și fluturi imenși în stomac, foamea și neplictisul și insomniile dorite, luminițe în ochi, artificii, stânjeneli, roșeli, râsetele noastre, fericirea noastră, tot timpul petrecut cu celălalt în suflet, mai aproape decât prezența fizică. ”Tu ești jumătatea mea de liniște”.
