gânduri de ducă

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.

N.S.

Astăzi m-a ros cel mai tare sufletul. Nu e nimeni vinovat. E încă o încercare, încă un pahar de care m-aş fi lipsit bucuroasă. Încă un cui care scrijeleşte. şi iar vocea care spune că merit asta.

Mâine îmi fac bagajul şi plec.

Vreau să mă lipsesc de: telepatie cu oameni care se dovedesc doar pasageri pe un alt culoar decât al meu, “coincidenţe”, sensuri, semne, scântei, fluturi în stomac. Vreau să fiu un om din mulţime, lobotomizat, să îmi duc traiul ca ceilalţi din masă, manipulabilă, şi da..proastă. poate aşa nu mai sperii pe nimeni.

Nu mai vreau să gândesc, nu mai vreau să visez, nu mai vreau să fiu!

căutări

Nu mai vreau să trec prin durerile şi sfâşierile trecute. Nu mai vreau să pierd pe cineva pentru că fuge de mine – mă face să mă simt defectă, ciudată şi să mă gândesc că merit asta.

Încep din ce în ce mai mult să cred că nu există un omuleţ acolo şi pentru mine. Am căutat atât de mult drumul spre el, că m-am rătăcit în hăţiş. Şi nu mai găsesc marcajele.

Uneori e de ajuns doar o privire ca să se aprindă o scânteioară în tine, pe un loc pe care-l credeai de mult părăsit şi în paragină. Şi mă trezesc dintr-o dată cu un foc pe care n-aş vrea să-l sting, dar mi-e frică. E prima dată când mi-e groază de stolurile de fluturi care mă asaltează şi simt că mă sufoc. Şi care e primul lucru pe care îl pot face? să fug. Asta îmi strigă instinctul meu de conservare (a ce? că nu mai am nimic de conservat..simt că am pierdut tot. Uneori îmi caut sufletul şi nu găsesc decât o rană…)

Şi mă gândesc la toate lucrurile importante pentru mine şi fără de care odată n-aş fi putut trăi şi-mi dau seama că nu mai am parte de ele de mult. Şi se pare că trăiesc. Asta numeşti tu viaţă? Cum să poţi trăi fără iubire, căldură, fascinaţii, orbiri, împreună? Atunci nu trăiesc, sunt în aşteptare.

Şi dacă nu vine? Atunci…poate că nu mai merită nimic şi poate o să accept să fac compromisul cel mai mare: să renunţ la mine.

Şi-n tot timpul ăsta o să vreau să mă oprească cineva..

vara asta

am să…

joc un joc nou.

But where do you go to my lovely
When you’re alone in your bed
Tell me the thoughts that surround you
I want to look inside your head

cascabel

Azi am avut cerceii clopoţei (cei care cântă la fiecare mişcare, aşa că nu pot să vin din spatele tău ca să îţi aşez mâinile pe ochi delicat şi să te surprind, pentru că mă dau mereu de gol), a plouat stănescian (şi eu am stat desculţă) şi am revăzut “Hable con ella” (cu un omuleţ. e drăguţ tare să revezi anumite filme cu altcineva, cel care îţi este aproape în momentul acela, nu ştiu cum, în ce mod şi de ce, dar nu mă întreb, prea des, asta. e ca şi cum ai vedea cu  ochii lui anumite scene, personaje, dar şi omul de lângă tine, priveşti în funcţie de grimasele lui, de sticliri).

Clopoţelul ăsta e un pic obosit, dar mai vrea! Somn uşor!

o buclă, un vârtej de vată de zahăr

Astăzi mi s-a făcut dor de mare. un dor năprasnic, de îmi venea să sar în tren, fără să ascult de o altă parte a mea, care e întotdeauna la vedere şi care a câştigat în final..îmi spunea că o să muncesc şi sâmbătă şi duminică şi nu am efectiv când să şi să. deci sunt tot aici şi simt că mă prăfuiesc încet încet.

Am primit ieri o carte pentru citit, un gest exagerat de frumos, pentru că atunci când abia aştepţi să îţi iei o cărticică, vrei să o devorezi tu primul. pe când DoiCe s-a gândit să mi-o dea întâi mie. a vrut să îmi fie de folos în căutarea mea perpetuă. şi am rămas foarte mirată şi mişcată că s-a gândit la mine şi că observă nişte mici lucruri, care mi se păreau destul de invizibile pentru marea majoritate.

Uneori mi se pare totul atât de inutil. atunci îmi vine să mă aşez pe bordură şi să zic stop joc! piua! dar..nu pot. roata asta nu se învârteşte dacă nu mă mişc eu.

vreau să îmi trag sufletul în Vamă. măcar un week-end pe lună..

poate mai scriu ceva mâine, că acum mă pun pe citit şi pe visat.