poate s-or găsi piese şi pentru mine.. şi culori. vezi că mi s-a dus din roşu..şi am nevoie de mult albastru ca să mă disting!

decat un suflet care abia mai bate, un nor legat cu chingi de pamant si care se zbate din rasputeri sa se ridice.

poate maine o sa fiu mai bine.

poate maine o sa fiu!

despre spitale (le vad de doua saptamani), medici de-a dreptul incompetenti, pe care nu ai unde sa ii reclami

despre frustrarea care te ineaca atunci cand nimeni nu iti spune un diagnostic si nimanui nu ii pasa, esti ca o minge pe care o alunga de la un spital la altul si la altul…pentru ei nu mai esti om, esti o fisa.

despre neputinta mea de a ajuta

despre cum as vrea sa le mai tai din nas multora, ca prea se cred mari si tari

despre cum incerc sa ma linistesc si nu imi prea reuseste, ma zbucium, ma consum si pana la urma nu se rezolva nimic

mai bine nu scriu nimic din toate astea. sau, poate, doar atat: nu mai pot!

Sper ca am spalat tot ce imi trebuie si am pus pe lista toate lucrurile de care am nevoie. mi se mai intampla sa imi aduc aminte de un anumit obiect de pus in bagaj cand merg pe strada, sau sunt in troleu, si ma gandesc “sa nu uit, sa nu uit”. mi-am facut lista si cu anumite lucruri fara de care nu am voie sa plec, de exemplu aparatul foto, cu tot cu trepied si baterii, inclusiv de schimb, si, bineinteles incarcator, ca oare ce ne-am face noi fara incarcatoare? M-am aprovizionat cu carti babane, ca doar merg 14 ore cu trenul, sa am ce face. Si deja nu mai pot sa dorm de emotii. Cand eram mica, inainte sa merg intr-o tabara sau chiar la bunici, nu puteam sa dorm. acum pentru ca probabil plec mai departe, nu mai pot sa dorm cu trei nopti inainte..

Imi amintesc, cand am fost in Portugalia acum doua veri, am oprit la un moment dat la un fel de cofetarie de pe langa drum, intre Sintra si Cabo da Roca. aveau tot felul de bunatati de-ale lor si friganele! am mancat una si mi-am amintit instantaneu de diminetile de duminica, de mama si de cum le mancam cu pofta si mi se facea rau dupa aia. sa-i fie rusine lui Proust cu madlenele lui, friganele facute de mama mea sunt cele mai bune!

Nu mai vreau sa merg la Budapesta! Am asteptat atat aprobari de tot felul, am indurat cu stoicism lista interminabila de acte (deh, birocratia noastra cea de toate zilele), si acum, cand plec peste o saptamana, nu mai vreau. Dar nu mai vreau deloc! Nu stiu ce e cu mine. Dupa ce mi-am facut atatea planuri si am visat sa dau o fuga macar la Viena (ca e aproape, 2 ore juma cu trenul), acum nu mai vreau nimic. Mai rau, ma apuca asa..o teama inexplicabila. Ma gandesc la 14 ore cu trenul, ma gandesc sa nu strambe ungurii din nas ca mai merg cu cineva, si la tot felul de nimicuri din astea care nu ar trebui sa ma opreasca. De ce nu ma mai bucur?