"Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul." (Nicolae Iorga)

la mulți ani de 7. ori

O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nici o mască – nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului. Ondaatje – Pacientul englez

și poate că trecutul nostru se duce spre celălalt. Oare iubim diferit la vârste diferite? Sau pare diferit pentru că ei sunt diferiți, cei pe care îi iubim? Și noi ne simțim altfel. Poate așa îi deosebim pe cei adevărați de ceilalți..aparenți. Când te simți în largul tău și e liniște și îți vine să strigi și să țopăi că ți-e bine, dar mai bine te mai cuibărești în sentimentul ăsta cald de ”acasă”. și te gândești ”acum pot să mor..”

Dacă e adevărat că putem constant să ne modificăm drumurile și căile, iar eu cred că putem să mergem pe cărări care nu fuseseră trasate în ”destinul” nostru, atunci eu zic că ăsta e anul meu, anul marilor hotărâri și al marilor reușite. Îl simt, l-am așteptat îndelung și am să mă bucur de tot ce îmi aduce și de fiecare zi. Iar când se va termina sunt sigură că multe se vor fi schimbat.

unicul sau intimitate

Cu toții avem bucățica noastră de suflet, în care ținem cele mai de preț comori, cele mai frumoase amintiri. “The human heart has hidden treasures, In secret kept, in silence sealed; The thoughts, the hopes, the dreams, the pleasures, Whose charms were broken if revealed”. Trebuie să se petreacă multe, să se ”alinieze planetele”, ca să împarți comoara din sufletul tău cu cineva, care știi că va călca cu grijă să nu-ți strivească nimic din cămăruța aceea. poate ăsta e unul din semnele intimității. ne place să povestim, să ”spunem cuvinte lungi, sticloase”, să zugrăvim totul cât mai real, ca să-l cuprindem și pe celălalt în trecutul nostru. Ne povestim ca să scăpăm de moarte, de uitare pe bunicii noștri, pe părinții noștri. Și creăm o lume doar pentru doi din poveștile astea.

Îmi place la nebunie să scriu. scrisori. în care să povestesc multe. Și cum suntem în secolul tehnologiei, le scriu direct pe mail sau, când le aștern pe hârtie, ca să ajungă la destinație mai repede, le trimit tot pe mail. Nu aștept răspuns. Nu scriu ca să primesc ceva. Scriu ca să (mă) împart. Îi scriu cuiva foarte apropiat sufletului meu, care mi s-a lipit inclusiv de trecut și pe care mi l-am dorit de când am putut conștientiza asta.

E clar ca lumina zilei că scrisorile mele, adresate lui, trebuie văzute și simțite numai de el. Pentru că sunt bucăți din mine, cu care numai el știe ce să facă, pe ce raft să le așeze.

Tu cum te-ai simți dacă, pe lângă omul cu totul și cu totul special, și-ar arunca un ochi peste ele și o .. umbră? Când afli că, de după o ușă, nici măcar întredeschisă, ci dată cu totul de perete, te spionează cineva și dă buzna în intimitatea ta, a voastră? Ți-e frig și vrei să te învelești, pentru că ai stat dezbrăcat în fața unui străin. Și după ce te scuturi bine, după ce îți trece sila și furia (și-ți faci altă căsuță de mail), ajungi să speri într-un mod uman aș zice, că poate a învățat ceva din ce a citit pe ascuns, că acelea erau doar cuvintele, însă mesajul, iubirea au ajuns unde trebuia să ajungă. Și că orice s-ar întâmpla, nimeni, niciodată, nu îmi poate lua amintirile. Sibiu, Brașov, Arad, Bulgaria, lumânarea de ziua mea, Vama Veche, ora 1 în fața Muzeului de Geologie, bătăi de inimă și fluturi imenși în stomac, foamea și neplictisul și insomniile dorite, luminițe în ochi, artificii, stânjeneli, roșeli, râsetele noastre, fericirea noastră, tot timpul petrecut cu celălalt în suflet, mai aproape decât prezența fizică. ”Tu ești jumătatea mea de liniște”.

Mă încăpăţânez

image

să cred în nişte calităţi demodate, ca bunul simţ, cei şapte ani de-acasă, iubirea şi cea creştinească de aproape şi cea unică, dintre doi oameni simpatici, deschişi şi frumoşi.
Deşi în fiecare zi primesc dovezi cu duiumul că lumea din jurul meu a luat-o razna de tot şi că oamenii în general şi-au disociat viaţa într-atâtea felii şi feliuţe că nici ei nu mai ştiu şi nici nu mai vor să ştie pentru ce trăiesc. Asta e starea de euglenă sau de parameci. La asta ne-a dus “progresul”?
Eu cred. Din tot sufletul. In iubire. In căsătorie. In “pentru totdeauna”. In prietenie. In grijă.

furtună emoțională

luna trecută mi-a fost dat să înțeleg că intențiile bune ale altora, chiar și prieteni, pot să te ducă spre un fel de iad..al gândurilor. și că nimeni nu știe mai bine decât mine ce simt și ce vreau. și sfaturile celorlalți..cerute sau nu, sunt date de ei pentru că le ajută poate lor în primul rând. așa că, ajung încet încet la liniștea și echilibrul pe care le-am avut până acum o lună. și la încrederea aia în orice va veni. e greu să nu te lași dus de pe „drumul” ăla pe care crezi și simți că îl ai. mai ales când persoanele care te sfătuiesc de bine îți sunt prieteni. probabil că așa ți se testează puterea și încrederea. mi-am dat seama cât de puțini oameni pot fi acolo pentru tine, indiferent de ce decizii iei și indiferent dacă le-ai ascultat sfatul sau nu. și m-am gândit și la mine. eu oare de câte ori am sprijinit necondiționat? eu cât de bună prietenă am fost?

la mulți ani!

am căutat prin fotografiile vechi și, culmea, nu am nici una din 24 septembrie. asta e din 23 septembrie. acum 2 ani. și s-au schimbat multe de atunci în viața mea și mă bucur pentru asta în fiecare zi.

Uite, s-a mai dus un an…

Nor etichete

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.