mâine

After all, tomorrow is another day..

omul vieţii mele

Ca în “Noi”, ultima piesă a celor din PassePartout Dan Puric.

Toţi avem înscris în noi un anumit model şi probabil că, într-un mod conştient sau nu, căutăm un om care să aducă un sens. Întotdeauna am fost fascinată de felul aparent fără sens în care luăm decizii. Ce mă face pe mine să nu merg la Braşov, ci, mai degrabă, în Vamă? Ce m-a hotărât să văd un final dintr-un gest sau o reacţie care pentru alta ar fi fost banală? Probabil că uneori ştii, pur şi simplu. Simţi. Aşa cum nu te mai duci să pui mâna pe sobă odată ce te-ai fript, pe măsură ce întâlneşti omuleţi şi interacţionezi cu ei, afli poveşti de tot felul, ajungi la un soi de intuiţie educată. Totul e să nu alegi, de bună voie, să ţii ochii închişi. Din minciunile de genul ăsta nu are cum să iasă ceva bun. şi poate de asta sunt pline judecătoriile de oameni înstrăinaţi…poate că atunci când ai văzut că trage la măsea cam des, ar fi trebuit să te gândeşti că nu o să se lase de dragul tău, asta e numai în filmele proaste de la Hollywood. plus că numai ideea “o să se schimbe el”, sau şi mai rău “o să îl schimb eu”, sunt profund greşite. ce suntem noi?! păpuşari? tirani?

Poate că sună simplist, dar foarte mulţi facem asta. De la modalităţi mai puţin invazive, ca mă supăr şi mă bosumflu dacă are nevoie, din când în când, de timp pentru el/ea, până la anularea oricărei forme de personalitate, simţire, gândire în afară de aceea în prezenţa noastră.

Şi cum am vrea să poposească mai mult iubirea la noi în suflet? Ar vrea cineva să rămână într-un loc ostil? Cum vrem să construim ceva durabil? Cu carton  de fabricat măşti, sau ipsos pentru piedestale pe care îi aşezăm şi nu îi mai dăm jos decât când deja ne-au snopit în bătaie?

Toţi ne dorim să întâlnim pe cineva cu care să împărţim tot ce suntem. Numai că, de multe ori, ne uităm în direcţia greşită. Cel mai greu îţi e când îţi dai seama de asta, la un anumit moment. Şi ce faci de atunci încolo nu mai e autoamăgire, e deja o minciună grotescă. Doar pentru că suntem slabi şi ne complacem şi ne place să fim victime şi celorlalţi să le fie milă de noi. Şi prin ceea ce facem, transformăm un sentiment atât de rar cum e iubirea în ceva ce se îndreaptă din ce în ce mai mult spre patologic.

Ar fi trebuit, poate,  să înşir aici un morman de calităţi pe care aş vrea eu să le aibă omul vieţii mele.  Dar  atunci n-ar fi fost mai mult decât un check-list. Fac parte, încă, din categoria aceea de oameni care cred că totul are un rost, că simţi când apare un om important în viaţa ta şi că iubirea nu o câştigi la belciuge, ca să îţi permiţi să te porţi oricum şi să nu te mai străduieşti.

Şi nu cred că durează 3 ani.

 

ce să fac?!

Astăzi am avut un început de săptămână prost. Am fost excesiv de tristă şi de bâzâită. Mă învârtesc de 4 ani într-un cerc decizional confuz şi anume: ce să facă un norişor cu viaţa ei?

Păi, hai să vedem… ce îi place? Îi plac oamenii. Buuun! Mai departe. Ar vrea să lucreze cu oamenii. Nu ca să îi modeleze ca pe plastilină, ci, mai degrabă, ca să îi ajute. Buuun! Îi plac copiii. i-ar plăcea să lucreze cu copiii. Aşa că norişorul ista, care a terminat o facultate (aşa îi zic unii, alţii îi zic uzină de spălat creierele) din care nu are cum să facă întrajutorare, e pusă în faţa unei decizii grele: e oare permis să te răzgândeşti? să o iei pe un cu totul alt drum? în altă direcţie.. pur şi simplu de la capăt, ca la 20 de ani? Fără să te gândeşti că eşti dezamăgit de tine, de alegerea pe care ai luat-o atunci. Să te înhami la încă cel puţin 3 ani de tocit coate şi nervi?

Da, poţi face asta dacă eşti purtat mereu înainte de dorinţa de a schimba ceva în viaţa ta, de a face ceva cu toate capacităţile pe care le ai şi care se irosesc prin nefolosire.

N-aş vrea să îmi fie teamă să nu mă mai răzgândesc, pentru că am ajuns la un soi de disperare cu mine şi îmi vine să mă bat pentru inerţia în care vieţuiesc.

Azi m-am întrebat din nou, fără răspuns: oare o să fiu vreodată împăcată cu alegerile pe care le fac?

distanţe

Mă priveşti dintr-o poză şi mă întrebi ce vreau, ce îmi doresc. Şi-mi spui să nu mai strâng atâtea regrete, chiar dacă rimează cu egrete. N-aş fi putut fi mai bună de atât, pentru că deja sunt perfectă pentru tine. “Sunt mândră de tine!”, îmi spui, “de câte ai reuşit, că nu ai mers cu nici o cârjă, că întotdeauna te-ai străduit să fii mai bună şi, poate tocmai de asta, ţi-a ieşit întotdeauna. Alegerile tale sunt cele mai bune pentru tine, tocmai pentru că sunt ale tale şi ai început să alegi, nu numai să primeşti tot ce vine spre tine. Ai început să cerni.  Să ai grijă de tine, aşa cum te-am rugat! Pentru că eu nu mai sunt ca să îţi dau sfaturi sau ca să te ascult pur şi simplu, când îmi povesteai de un vis urât, când plângeai din cauza vreunui băiat uscat la suflet, sau când voiai să-mi povesteşti câte frumuseţi ai văzut.  Nu mai sunt, dar veghez. Aşa cum ţi-am spus : prietenă şi înger păzitor, mama.”

regrete dulci

Pe 12 noiembrie anul trecut scriam asta. Rămâne la fel de adevărat azi.

O poveste între doi oameni este ceva atât de fragil, că trebuie îngrijit şi protejat. Am uitat lecţia asta pe parcurs. Şi pentru asta, sunt la fel de vinovată ca şi tine. Dar, până la urmă, ce mai contează? Citesc din perlele mele de lunile trecute şi nu mai regăsesc nimic din ce am scris. Dar nu şterg. Nu pot şterge 2 luni din viaţa mea. Sunt acolo şi m-au schimbat.

Mi-a spus cineva la un moment dat că le mulţumeşte tuturor băieţilor de care am fost îndrăgostită vreodată şi care m-au iubit, sau nu, pentru că şi datorită lor ajunsesem persoana care eram atunci. Poate că asta ar trebui să facem toţi. Din păcate, unii oameni lasă cicatrici adânci în urma lor. Dar măcar sunt dovada că am trăit, că am iubit. Cu toate consecinţele ce decurg din asta. Că doar, vine cu pachetul, nu?

Ce să scriu oare despre stările mele de acum? Că vine un timp în care găseşti fără să cauţi şi eşti mirat de bogăţia cu care îţi răspunde viaţa la una din întrebările fundamentale.

Oricum şi oricâte, sunt fericită. Mi-era dor de mine şi mă bucur că mă simt din nou. Aceeaşi şi parcă alta. Uşoară, sprinţară, un pic şugubeaţă, grijulie şi indefinibil de caldă. Şi calc cu grijă.